Ţârâitul unui telefon înlocuieşte acum ceasul deşteptător. Asta dacă nu l-am descărcat de curent zăbovind pe reţele de socializare înainte de a adormi. O nouă zi începe cu gesturi de rutină, fără să deschidem ochii îi cerem celui de lângă noi să deschidă televizorul pe un anumit canal şi începem să ne racordăm treptat la realitate.Unii au serioase dificultăţi dimineaţa în a-şi recunoaşte chipul în oglindă înainte de binecuvântata întâlnire cu lichidul aromat şi negru căruia i se spune îndeobşte cafea şi pe care câţiva aleşi ar putea la fel de bine să o consume intravenos ca să nu se mai ascundă îndărătul întunecatei dependenţe. Dar sunt atâtea feluri de cafea pe lângă cea care ne readuce de la stadiul de mutant din zori la cel cu faţă umană şi pregătit să înfrunte o nouă zi! Următoarea e cafeaua cu colegii, alt gust, alte tabieturi! Dar cea mai grozavă dintre toate e cafeaua sorbită la cafenea. Ei, asta da instituţie! De parcă berea ar mai avea acelaşi farmec în lipsa unui Pub, că berării la noi nu mai există de mult! Din nefericire! Cu nimic nu se compară mersul la cafenea. Timpul se dilată şi intri într-o buclă unde totul e îmbietor, aromele subtile, conversaţiile au miez, vezi, eşti văzut, se limpezesc idei, se dezleagă baierele minţii şi dacă eşti la locul potrivit câte nu-ţi trec pe la ureche!
Într-o cafenea cu ştaif cauţi o prietenie, o ascuţime a spiritului, o dragoste ori un loc unde să te adânceşti în vise. E loc de întâlnire şi de comploturi, un loc perfect pentru perfecţionarea înaltei arte de a pierde cu eleganţă timpul, un spaţiu consacrat al dezbaterilor intelectuale, dar şi al bârfei subţiri, tărâmul magic al gânditorilor şi al scriitorilor.
Nu există o literatură de cafenea, însă acolo literatura pluteşte în aer şi e una din fantomele cele mai prietenoase ale locuri, alături de filozofie. Poate nu degeaba profeţise Montesquieu în „Scrisorile persane”, pe la 1721 că numitele cafenele ar fi „locuri periculoase pentru viitorul ţării”. Avea dreptate într-un fel, căci multe răsturnări au fost plănuite, având ca mentor spiritul negru al cafelei.
O altă legendă a cafelei spune că prin sec. al XIV-lea sau al XV-lea, când cafeaua era cultivată în Yemen şi exportată prin portul Mokka, undeva în Etiopia sau Yemen, doi călugări ar fi pus prea aproape de foc crengile ude ale unui arbore de cafea. Mirosul îmbietor emanat de boabele prăjite a demonstrat adevărata aromă a cafelei eliberată de barierele stării crude. Dacă nici această legendă nu v-a convins, atunci am să vă spun alta pe care nu o veţi putea contesta. Se spune că însuşi Allah l-a trimis pe îngerul Gavril să-l salveze cu o ploscă de cafea pe profetul Mahomed, aflat în suferinţă, iar acesta s-a însănătoşit, dezonorând 40 de cavaleri şi onorând 40 de femei.
Călători pe cămile, arabii au dus cu ei licoarea divină şi obiceiul de a o prepara, întâi pe traseul caravanelor, unde locurile lor de popas au fost numite cafenele, iar la 1475 la Istambul se deschide Kiva Han, prima cafenea consemnată. Cairo număra în 1630 o mie de cafenele.
În 1570 la Veneţia boabele de coffea arabica erau utilizate ca medicament, iar botanistul Prospero Alpino a fost trimis la Cairo pentru a studia planta atât de îndrăgită în lumea turco-arabă. Deşi i s-a cerut să interzică băutura păgânilor, papa Clement al VIII a gustat-o şi vorbele lui sunt memorabile: „ Ar fi un păcat să le lăsăm doar păgânilor o băutură atât de delicioasă; să-l învingem pe Satana binecuvântând-o, ca s-o trnsformăm într-o băutură cu adevărat creştină”.
În 1683 se deschide în Piaţa San Marco o botega di caffè şi prin Veneţia vor trece în 1789 1440963 de livre de cafea.
Dacă aveţi impresia că am tastat greşit anii, atunci daţi-mi voie să vă spun că Ludovic al XIV-lea, care prefera ciocolata a fost servit cu cafea de către ambasadorul Turciei încă în 1669, iar 17 ani mai târziu un italian, pe numele său Francesco Procopio Cultelli, inventatorul procedeului prin care se percolează apa fiartă încafeaua reţinută de un filtru, deschide la Paris un local ce-i poartă numele: Procope.
L a 1529, pe când Viena era asediată de Suleiman Magnificul, în urma pătrunderii unui polonez vorbitor de turcă în liniile otomane, precum Vlad Ţepeş, are loc un atac surpriză în urma căruia sunt abandonaţi cinci sute de saci de cafea, pe care bravul polonez îi primeşte cadou, alături de cetăţenia austriacă şi dreptul de a folosi conţinutul sacilor. În realitate, de cafeaua respectivă s-a bucurat armeanul Johannes Diodato, dar polonezul a rămas pentru popor fondatorul primei cafenele din ţară, Zur Blauen Flasche, La Sticla Albastră. Cafeaua era preparată după procedeul de la Istambul, prin decocţie, dar cum vienezilor nu le-a plăcut prea mult a servit-o filtrată, cu miere şi frişcă, iar succesul nu s-a lăsat aşteptat şi în întreg imperiul au fost deschise localuri asemănătoare, ceea ce va face din Viena pentru două secole capitala cafenelelor europene. Şi istoria cafenelelor se leagă până în ziua de astăzi prin Julius Meinl – Inspiring poets since 1862 şi poate nu ştiaţi, dar şi Eminescu a fost văzut la Viena în cafenele Julius Meinl.
Ştiu, n-am suflat o vorbă despre cafenelele franţuzeşti, dar cum aş fi putut? E un capitol aparte şi o adevărată cutie a Pandorei, pentru că aici există cafenele celebre, ce merită fiecare o atenţie aparte. Flore şi Les Deux Magots( La Două Maimuţe), rebotezată cu drag Les Deux Mégots ( La două chiştoace, i-au „ văzut” la mesele lor pe André Breton, Hamingway, Prevert, Gide, Picasso, Jean-Paul Sartre sau Simone de Beauvoir. Atunci ar fi trebuit să amintesc şi de Petiţia Femeilor Împotriva Cafelei, semnată de britanicele din Londra şi Oxford, exasperate că soţii lor petreceau prea mult timp la cafenea. Şi poveşti despre cafenele fără să aduc în atenţie Madridul?
Păi la Gijon, cafeneaua deschisă în 1888 au fost văzuţi Federico García Lorca, Rubén Darío şi însăşi Mata Hari. La Praga, prima cafenea, numită La trei struţi, a fost deschisă de un levantin convertit la catolicism lângă celebrul Pod Carol, dar cele mai celebre sunt astăzi Slavia, Ebel sau Tynska literarni Kavarna, dar Kafka, cel care bântuie spiritul oaşului de aur are şi el cafenea care îi poartă numele, după cum Pessoa o face pe străzile Lisabonei, un alt oraş european impregnat de literatură şi aromă de cafea.
Dar pentru că aţi insistat cu cafenelele pariziene, vă voi aduce aminte că La Flore, Sartre a scris poate cea mai mare parte din „Fiinţa şi Neantul”, atras de etajul încălzit cu sobă într-o iarnă friguroasă când filosoful în discuţie nu-şi permitea luxul căldurii acasă. În acea lucrare găsim două pagini de neuitat în care aflăm despre „ fiinţa în-sine a chelnerului din cafenea”, dar şi despre „ fiinţa în-prea-multă-cafea” din unele pasaje lungi, obscure sau exaltate. Dar spiritul cafenelelor de altădată îl regăsim în amintiri, în muzee, în cărţi, dar fiţi liniştiţi, este unul paşnic şi nu se arată decât dacă vom deschide noi uşile spre neant!
Căpşuni şi fragi 